Îmi face plăcere să te cunosc și după ce te-am visat. Știi, păreai mai tăcut cînd anticipam întîlnirea cu tine, dar ești foșnetul copacilor cînd trece o zînă a toamnei și îi mîngîie pe nervi. Îmi trezești tremurul de buze vinete de frig și-mi încălzești sternul cu fiecare șoaptă negrăită de tine încă. Te simt, îți alint porii pielii și mă îmbăt cu parfumul pufului insesizabil de pe corpul tău nedeslușit, nedescoperit. Îmi zîmbești cu colțurile dulci ale gurii murdărite de dorințe mute și mă predau ochilor tăi verzi dis-de-dimineață, ca în apus să mă trezesc în mijlocul căprui al privirii tale pierdute de mult între lianele nesiguranței. Îmi ții în căușul palmelor tale fragilitatea sînilor și îmi perii sprîncenele cu buricul degetelor tale albe, în timp ce îngînăm aceleași povești ale vieții trecute, prezente, posibile. Îmi dai minutele nepetrecute încă și eu îți întind pe tăvi de suflet orele care mi se scurg din inimă. Ești plecat și ești lîngă mine, fără să-mi alungi liniștea. Eu spun primul cuvînt, tu îl spui pe al doilea, ca la al treilea să trăim puncte puncte… Cînd tac, mă săruți pe frunte, spunîndu-mi că totul este bine, pentru că ești aici, acolo, pretutindeni. Gîndesc cu trei pași înainte de a se întîmpla minunile, iar tu mă deslușești în nocturnele vise și îți afunzi brațele în ființa mea sensibilă. Mă faci puternică, te fac sensibil la emoții. Îți despăturesc tumultul gîndurilor și ți le aștern pe sînii mei, ca să le privești mîndru, fără a fi însă egoist. Îți mulțumesc că pășești prin crîngurile triste și înflorești cireșii. Ai mai fi gustat tu fructele drăgăstoase și dulcea licoare a fericirii spontane fără să mă fi iubit de cînd mi-ai urmărit pașii încîlciți din Centru, de pe cărările străzilor prăfuite de cenușă? Dinainte de a încurca griul cu flori și galbenul cu frunze? Ai mai fi strigat disperarea de dinainte de mă visa dormind ca o copilă ce sînt, în lanurile de maci însîngerați de nebunie? Read the rest of this entry »
